Șteampurile 

Vom porni în acest mic exercițiu folosind cîteva fotografii istorice - documente prețioase care ne ajută să recompunem mental fragmente din ceea ce era viața în micul sat minier acum o sută de ani.

Vedeți în fotografiile de pe site niște mașinării care făceau magia să se întâmple. Adaptate atât la specificul locului și la scopul pentru care au fost inventate acum poate mii de ani, aceste mașinării sfărâmau piatra adusă cu coșurile și caii din munte. Se numeau șteampuri și erau cu sutele. Sute de astfel de mașini din lemn erau acționate într-un mod foarte inteligent din resurse naturale. Apa din lacurile de acumulare (și ele cândva foarte numeroase, de ordinul sutelor) era adusă prin canale, jgheaburi de lemn până la morile mari ale șteampurilor, pe care astfel le puneau în mișcare. Imaginați-vă așadar: întreg peisajul pe care l-ați văzut până acum, brăzdat de aceste jgheaburi. 

Zgomotul apei care se prăvălea prin aceste scocuri de lemn, alături de zgomotul elementelor masive de lemn cu cap de piatră dură care zdrobeau minereul așezat la picioarele acestora era infernal și uneori nu se oprea zi și noapte, din primăvară până toamna târziu, când apele tăurilor înghețau. Abia atunci liniștea se lăsa peste sat.

Șteampurile erau organizate în mici ansambluri sau însoțeau gospodăriile oamenilor și celelalte anexe, majoritatea legate strâns de ocupația minerească. Ei bine, în locul în care vă aflați exista o astfel de amenajare. Ansamblul gospodăriei, astăzi dispărut aproape în totalitate, este surprins într-o fotografie din jurul anului 1900 (Csiky Lajos, Verespatak és Környéke) - pe care o veți descoperi pe site. Grație acestui prețios document istoric, au putut fi identificate în teren zidurile demisolului casei, anexei și zidului de sprijin (maur) care delimita o terasă pentru casă și anexă, la baza căreia pârâului Foieș antrena roțile hidraulice a două mori de minereu aurifer din cadrul șteampurilor. Proprietatea nu mai este utilizată de foarte mult timp, motiv pentru care locul construcțiilor a fost luat progresiv de vegetația spontană. Șteampurile au dispărut toate, toate, la Naționalizare, când localnicilor li s-a confiscat tot aurul trudit și au fost distruse toate morile de sfărâmat. Mai puteți vedea două replici expuse la  Muzeul Mineritului din vale, o foarte valoroasă experiență pentru oricine dorește să înțeleagă cum se practică în aceste părți de lume mineritul și cum a transformat el întreg peisajul și soarta acestei așezări.

Pe această mică proprietate vedeți însă o construcție de mici dimensiuni. Este o fierărie. Altă dată astfel de anexe se găseau în număr mai mare în întreaga zonă și asigurau necesarul de obiecte de fier - de la potcoave pentru caii cu care era transportat minereul de la gura galeriei, pâna la feroneriile impresionante cu care câteva dintre casele din Roșia se mai mândresc. Atât mina de stat cât și asociațiile miniere aveau propriile fierarii unde uneltele minerilor își primeau grija cuvenită. Fierăria noastră însă nu este din Roșia Montană, ci a călătorit câteva sute de kilometri și a trecut printr-un proces de recuperare amplu realizat în cadrul școlilor de vară Adoptă o Casă. Fierăria a fost donată de către un fierar din zona Brașovului și a fost atent inventariată, demontată, tratată și apoi reasamblată cu grijă aici, unde ocazional au loc mici evenimente demonstrative ghidate de puținii fierari rămași în zonă. Pe mai departe, proprietatea face parte dintr-un proiect ambițios, unul care dorește să refacă întreaga gospodăriei, cu anexele ei și cu un șteamp refăcut pe amplasamentul fostelor mori din acest loc. 

Dar să revenim la șteampuri și la cum foloseau minerii pentru a scoate aur. Piatra sau minereul aurifer adus la șteampuri, era fărâmițată în bucăți de aproximativ 5 cm pentru a fi zdrobită în pivele șteampurilor. Această operație se realiza cu un ciocan cu coadă lungă numit „pălăcrâu". Bucățile de minereu erau așezate pe o bucată de fier sau piatră, numită „șestan", și erau zdrobite cu pălăcrâul până la dimensiunea potrivită.

În perioade de secetă, când apa era mai puțină la șteampuri, minereului fărâmițat i se mai făcea o nouă selecție, introducându-se în pivele doar „mărunta". Restul minereului era păstrat separat și prelucrat când era disponibilă mai multă apă. De regulă șteampurile funcționau din Martie până în Noiembrie, 18 Martie fiind data la care se porneau șteampurile ce era marcată cu multă veselie si petrecere. În perioadele de pauză, când șteampurile nu funcționau, se efectuau lucrări de întreținere sau se transporta minereul de la mine către șteampuri.

Minereul pușcat din mină era selectat în trei categorii: minereu cu aur liber vizibil, minereu bogat rezultat din bucăți de filon și minereu de șteamp. Fiecare categorie avea o tehnică de prelucrare separată, dar alegerea finală cu șaitrocul era comună pentru toate categoriile. Șaitrocul este o unealtă in formă de evantai deschis, era confecționat cu pricepere de meșterii din regiune dintr-o bucată de lemn de paltin sau de plop, pentru a fi ușor de manevrat. Acesta era folosit pentru a separa aurul din nisipul obținut în urma spălării și decantării minereului.

Procesul de alegere a aurului era dificil și necesită o mare îndemânare din partea alegătorului, fiind cea mai grea operație în prelucrarea minereului. Alegerea corectă a minereului influența cantitatea de aur extrasă.

Pentru a începe procesul de alegere, aurarul se așeza pe o scândură deasupra jompului și lua cu o tigăiță o porție de nisip din concentratul obținut și îl punea în șaitroc. Apoi, adăuga puțină apă și legăna șaitrocul cu mișcări laterale până când nisipul, amestecat cu apa, devenea o tulbureală groasă. După câteva legănări mai line, nisipul mai greu se lăsa la fund, iar concentratul din nisip se împuțina prin decantare.

Când concentratul se limpezea de tulbureală și rămâneau numai piritele, alegătorul scutura șaitrocul prin mișcări scurte și bătea din podul palmelor până când aurul mai greu ieșea din pirite și urca în susul șaitrocului sub forma unui vârf de con numit „limbă de pasăre”. Grăunții de aur mai mari erau separați cu unghia, iar bucățile de fier numite „tigănele” erau eliminate cu ajutorul unui magnet.

După terminarea procesului de alegere, aurul obținut era strâns și colectat într-o tigăiță, iar după uscare era introdus din nou în șaitroc pentru a fi limpezit cu apă. Aurul ales, încă umed, era pus din nou în tigăiță și uscat la foc, obținându-se astfel „aur praf”. Peste aurul praf se turna o cantitate corespunzătoare de mercur, numit „chinișău”, care era modelat în palmă până căpăta forma unei bile. Aceasta era apoi pusă într-o pânză deasă și strânsă. Mercurul în exces era recuperat, iar prin arderea pinzei, mercurul se oxida, iar aurul, după ce era spălat și frecat, își recapăta culoarea caracteristică și nobilă, obținându-se „aurul prins”.

Cântărirea aurului era momentul în care aurarii aveau o mare emoție și un interes viu, deoarece puteau vedea rezultatul muncii lor. Aceasta se făcea cu balanțe de mărimi diferite numite scafe, iar pentru cântar se foloseau unități de măsură precum batca, cucuruzul, banul, gramul, măsura, fontul, zecile, sutele de grame și kilogramul.

Șteampurile erau acționate de roți hidraulice și funcționau pe baza apei provenite din lacuri de acumulare pe care le vei întâlni în partea de mai sus a satului. Aceste instalații necesitau întreținere regulată și erau administrate de comitete locale, care se ocupau de reparații și întreținerea curentă a infrastructurii. Producția de aur obținută prin prelucrarea minereului la șteampuri era variabilă și influențată de multipli factori, inclusiv de tehnologia utilizată și de calitatea minereului.

Documentele din acea perioadă menționează funcționarea a peste 240 de instalații de șteampuri pe Valea Roșiei. Proprietarii de șteampuri plăteau anual o taxă pentru folosirea apei și pentru întreținerea infrastructurii către autoritățile locale. De asemenea, ei asigurau curățarea iazurilor și deblocarea cursurilor de apă înainte de începerea sezonului de prelucrare. Șteampurile reprezentau unul dintre principalele mijloace de prelucrare a minereului în regiunea auriferă, fiind esențiale pentru obținerea aurului din minereu.

Vă mulțumim că ați avut răbdare să parcurgem împreună acest exercițiu și vă invităm în continuare să recompunem, ajutați de data aceasta de informații din surse cinematografice, un alt colț din istoria, memoria și mărturiile Roșiei Montane. Pornim spre nucleul de case unde au fost filmate în anii 70-80 mai multe filme celebre și care au documentat și repus în context istoria minieră a Roșiei Montane. Urmați traseul și ne vedem în Văidoaia. 

Ai ascultat conținutul dedicat obiectivului Steampurile din Rosia Montana.

Turul sitului UNESCO Rosia Montana, un proiect realizat de Asociatia Rosia Montana in Patrimoniul Mondial și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național cu informații culese de la localnici și surse scrise conform bibliografiei de pe site. Te încurajăm să urmărești harta dedicată de pe site pentru a repera noi obiective. Descoperă povestea locului, istoria ta, patrimoniul tău, la pas alături de noi!