V-am ghidat până aici este pentru a vă provoca la un mic exercițiu de imaginație. Sunteți într-un loc care cu doar câteva decenii în urmă... Vezi mai mult aici
Bine ai sosit la obiectivul Șteampurile parte a turului Rosia Montana sit UNESCO. V-am ghidat până aici este pentru a vă provoca la un mic exercițiu de imaginație. Sunteți într-un loc care cu doar câteva decenii în urmă arăta complet diferit. Și nu doar arăta, dar și suna altfel și cu siguranță întreaga atmosferă din această zonă a satului - pierdută azi complet - era una pe care doar provocați de imaginație și de informațiile istorice pe care le avem o putem recrea.
Vom porni în acest mic exercițiu folosind cîteva fotografii istorice - documente prețioase care ne ajută să recompunem mental fragmente din ceea ce era viața în micul sat minier acum o sută de ani.
Vedeți în fotografiile de pe site niște mașinării care făceau magia să se întâmple. Adaptate atât la specificul locului și la scopul pentru care au fost inventate acum poate mii de ani, aceste mașinării sfărâmau piatra adusă cu coșurile și caii din munte. Se numeau șteampuri și erau cu sutele. Sute de astfel de mașini din lemn erau acționate într-un mod foarte inteligent din resurse naturale. Apa din lacurile de acumulare (și ele cândva foarte numeroase, de ordinul sutelor) era adusă prin canale, jgheaburi de lemn până la morile mari ale șteampurilor, pe care astfel le puneau în mișcare. Imaginați-vă așadar: întreg peisajul pe care l-ați văzut până acum, brăzdat de aceste jgheaburi.
Zgomotul apei care se prăvălea prin aceste scocuri de lemn, alături de zgomotul elementelor masive de lemn cu cap de piatră dură care zdrobeau minereul așezat la picioarele acestora era infernal și uneori nu se oprea zi și noapte, din primăvară până toamna târziu, când apele tăurilor înghețau. Abia atunci liniștea se lăsa peste sat.
Șteampurile erau organizate în mici ansambluri sau însoțeau gospodăriile oamenilor și celelalte anexe, majoritatea legate strâns de ocupația minerească. Ei bine, în locul în care vă aflați exista o astfel de amenajare. Ansamblul gospodăriei, astăzi dispărut aproape în totalitate, este surprins într-o fotografie din jurul anului 1900 (Csiky Lajos, Verespatak és Környéke) - pe care o veți descoperi pe site. Grație acestui prețios document istoric, au putut fi identificate în teren zidurile demisolului casei, anexei și zidului de sprijin (maur) care delimita o terasă pentru casă și anexă, la baza căreia pârâului Foieș antrena roțile hidraulice a două mori de minereu aurifer din cadrul șteampurilor. Proprietatea nu mai este utilizată de foarte mult timp, motiv pentru care locul construcțiilor a fost luat progresiv de vegetația spontană. Șteampurile au dispărut toate, toate, la Naționalizare, când localnicilor li s-a confiscat tot aurul trudit și au fost distruse toate morile de sfărâmat. Mai puteți vedea două replici expuse la Muzeul Mineritului din vale, o foarte valoroasă experiență pentru oricine dorește să înțeleagă cum se practică în aceste părți de lume mineritul și cum a transformat el întreg peisajul și soarta acestei așezări.
Pe această mică proprietate vedeți însă o construcție de mici dimensiuni. Este o fierărie. Altă dată astfel de anexe se găseau în număr mai mare în întreaga zonă și asigurau necesarul de obiecte de fier - de la potcoave pentru caii cu care era transportat minereul de la gura galeriei, pâna la feroneriile impresionante cu care câteva dintre casele din Roșia se mai mândresc. Atât mina de stat cât și asociațiile miniere aveau propriile fierarii unde uneltele minerilor își primeau grija cuvenită. Fierăria noastră însă nu este din Roșia Montană, ci a călătorit câteva sute de kilometri și a trecut printr-un proces de recuperare amplu realizat în cadrul școlilor de vară Adoptă o Casă. Fierăria a fost donată de către un fierar din zona Brașovului și a fost atent inventariată, demontată, tratată și apoi reasamblată cu grijă aici, unde ocazional au loc mici evenimente demonstrative ghidate de puținii fierari rămași în zonă. Pe mai departe, proprietatea face parte dintr-un proiect ambițios, unul care dorește să refacă întreaga gospodăriei, cu anexele ei și cu un șteamp refăcut pe amplasamentul fostelor mori din acest loc.
Dar să revenim la șteampuri și la cum foloseau minerii pentru a scoate aur. Piatra sau minereul aurifer adus la șteampuri, era fărâmițată în bucăți de aproximativ 5 cm pentru a fi zdrobită în pivele șteampurilor. Această operație se realiza cu un ciocan cu coadă lungă numit „pălăcrâu". Bucățile de minereu erau așezate pe o bucată de fier sau piatră, numită „șestan", și erau zdrobite cu pălăcrâul până la dimensiunea potrivită.
În perioade de secetă, când apa era mai puțină la șteampuri, minereului fărâmițat i se mai făcea o nouă selecție, introducându-se în pivele doar „mărunta". Restul minereului era păstrat separat și prelucrat când era disponibilă mai multă apă. De regulă șteampurile funcționau din Martie până în Noiembrie, 18 Martie fiind data la care se porneau șteampurile ce era marcată cu multă veselie si petrecere. În perioadele de pauză, când șteampurile nu funcționau, se efectuau lucrări de întreținere sau se transporta minereul de la mine către șteampuri.
Minereul pușcat din mină era selectat în trei categorii: minereu cu aur liber vizibil, minereu bogat rezultat din bucăți de filon și minereu de șteamp. Fiecare categorie avea o tehnică de prelucrare separată, dar alegerea finală cu șaitrocul era comună pentru toate categoriile. Șaitrocul este o unealtă in formă de evantai deschis, era confecționat cu pricepere de meșterii din regiune dintr-o bucată de lemn de paltin sau de plop, pentru a fi ușor de manevrat. Acesta era folosit pentru a separa aurul din nisipul obținut în urma spălării și decantării minereului.
Procesul de alegere a aurului era dificil și necesită o mare îndemânare din partea alegătorului, fiind cea mai grea operație în prelucrarea minereului. Alegerea corectă a minereului influența cantitatea de aur extrasă.
Pentru a începe procesul de alegere, aurarul se așeza pe o scândură deasupra jompului și lua cu o tigăiță o porție de nisip din concentratul obținut și îl punea în șaitroc. Apoi, adăuga puțină apă și legăna șaitrocul cu mișcări laterale până când nisipul, amestecat cu apa, devenea o tulbureală groasă. După câteva legănări mai line, nisipul mai greu se lăsa la fund, iar concentratul din nisip se împuțina prin decantare.
Când concentratul se limpezea de tulbureală și rămâneau numai piritele, alegătorul scutura șaitrocul prin mișcări scurte și bătea din podul palmelor până când aurul mai greu ieșea din pirite și urca în susul șaitrocului sub forma unui vârf de con numit „limbă de pasăre”. Grăunții de aur mai mari erau separați cu unghia, iar bucățile de fier numite „tigănele” erau eliminate cu ajutorul unui magnet.
După terminarea procesului de alegere, aurul obținut era strâns și colectat într-o tigăiță, iar după uscare era introdus din nou în șaitroc pentru a fi limpezit cu apă. Aurul ales, încă umed, era pus din nou în tigăiță și uscat la foc, obținându-se astfel „aur praf”. Peste aurul praf se turna o cantitate corespunzătoare de mercur, numit „chinișău”, care era modelat în palmă până căpăta forma unei bile. Aceasta era apoi pusă într-o pânză deasă și strânsă. Mercurul în exces era recuperat, iar prin arderea pinzei, mercurul se oxida, iar aurul, după ce era spălat și frecat, își recapăta culoarea caracteristică și nobilă, obținându-se „aurul prins”.
Cântărirea aurului era momentul în care aurarii aveau o mare emoție și un interes viu, deoarece puteau vedea rezultatul muncii lor. Aceasta se făcea cu balanțe de mărimi diferite numite scafe, iar pentru cântar se foloseau unități de măsură precum batca, cucuruzul, banul, gramul, măsura, fontul, zecile, sutele de grame și kilogramul.
Șteampurile erau acționate de roți hidraulice și funcționau pe baza apei provenite din lacuri de acumulare pe care le vei întâlni în partea de mai sus a satului. Aceste instalații necesitau întreținere regulată și erau administrate de comitete locale, care se ocupau de reparații și întreținerea curentă a infrastructurii. Producția de aur obținută prin prelucrarea minereului la șteampuri era variabilă și influențată de multipli factori, inclusiv de tehnologia utilizată și de calitatea minereului.
Documentele din acea perioadă menționează funcționarea a peste 240 de instalații de șteampuri pe Valea Roșiei. Proprietarii de șteampuri plăteau anual o taxă pentru folosirea apei și pentru întreținerea infrastructurii către autoritățile locale. De asemenea, ei asigurau curățarea iazurilor și deblocarea cursurilor de apă înainte de începerea sezonului de prelucrare. Șteampurile reprezentau unul dintre principalele mijloace de prelucrare a minereului în regiunea auriferă, fiind esențiale pentru obținerea aurului din minereu.
Vă mulțumim că ați avut răbdare să parcurgem împreună acest exercițiu și vă invităm în continuare să recompunem, ajutați de data aceasta de informații din surse cinematografice, un alt colț din istoria, memoria și mărturiile Roșiei Montane. Pornim spre nucleul de case unde au fost filmate în anii 70-80 mai multe filme celebre și care au documentat și repus în context istoria minieră a Roșiei Montane. Urmați traseul și ne vedem în Văidoaia.
Ai ascultat conținutul dedicat obiectivului Steampurile din Rosia Montana.
Turul sitului UNESCO Rosia Montana, un proiect realizat de Asociatia Rosia Montana in Patrimoniul Mondial și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național cu informații culese de la localnici și surse scrise conform bibliografiei de pe site. Te încurajăm să urmărești harta dedicată de pe site pentru a repera noi obiective. Descoperă povestea locului, istoria ta, patrimoniul tău, la pas alături de noi!
Șteamp, șaitroc, om. Îți era dor de dicționarul nostru? A venit momentul să-ți mai dau câteva cuvinte nemaiauzite... Vezi mai mult aici
Îți era dor de dicționarul nostru? A venit momentul să-ți mai dau câteva cuvinte nemaiauzite. Ai văzut la muzeu cum au fost folosite, mai întâi dalta și ciocanul, și apoi instrumente din ce în ce mai complicate pentru a scoate aurul de sub pământ. Ai văzut de asemenea și fotografii vechi cu femei care foloseau șteampul și șaitrocul pentru a lucra, uneori alături de copiii familiei.
Șteampul era o mașinărie prin care rocile mari se spărgeau în altele mai mici până se transforma bucăți atât de mici încât ar încăpea în palma ta. În el se turna apoi apă pentru ca aurul să se despartă mai ușor de nisip. Șaitrocul, pe de altă parte, seamănă cu un făraș mai mare, făcut din lemn. Cu ajutorul lui minerii spălau nisipul rocilor. În șanțul din mijlocul lui, rămâneau la final firicele de aur.
Ce vezi în locul în care te afli? Vezi sute de mașinării complicate care sfarmă piatră? Jgheaburi de apă adusă de la lacurile de acumulare către morile de spart minereu așezate pe malul râului pe care azi îl numim Foieș? Minereu zdrobit cu zgomot în șteampuri? Nimic din toate aceste lucruri nu mai există azi. Toate aceste mecanisme impresionante au fost dărâmate în timpul regimului comunist când totul a fost confiscat sau distrus, deși erau niște unelte care scoteau aurul de sub pământ doar prin mijloace naturale, fără să otrăvească pământul cu substanțe dăunătoare vieții. Închide ochii și imaginează-ți pentru câteva secunde toate aceste lucruri pe care ți le-am descris.
Și, totuși, în apropiere vei mai putea vedea o urmă a trecutului, adică o clădire mică ascunsă printre copaci. O vezi?. Este o fierărie. Deoarece, din păcate, fierăriile vechi ale Roșiei au dispărut în timpul comunismului, cea pe care o vezi acum a fost adusă de departe, din apropierea Brașovului. Însă ea a fost atent pregătită pentru tine special ca să o vizitezi, iar, în timp, va fi completată și de altele în așa fel încât oaspeții Roșiei să înțeleagă cât mai bine cum era viața roșienilor în trecut. Aici se desfășoară din când în când și câte un atelier susținut de unul dintre cei câțiva fierari rămași în sat.
Ia loc la umbră, iar eu îți voi spune povestea unei… perechi de mâini. Imaginează-ți o pereche de mâini cu degete groase și unghii tari, tăiate scurt. Sunt mâinile unei femei roșiene de acum o sută de ani. Palmele își începeau fiecare zi, din martie până în noiembrie, prin a sparge pietrele mari de minereu cu ajutorul șteampului, apoi în pietre mai mici cu un pălăcrâu, adică un ciocan care zdrobea bucățile mici până deveneau praf. Mâinile luau apoi cu o tigăiță praful de minereu și îl puneau în șaitroc unde era amestecat cu apă. După mișcări ale șaitrocului dintr-o parte în alta, pepitele de aur se duceau în partea de sus a șaitrocului, alături de tigănele, adică niște bucăți mici de fier pe care mâinile le scoteau cu un magnet. După ce era spălat foarte bine, aurul era pus în tigăiță alături de mercur, apoi mâinile îl strângeau într-o pânzâ până se scurgea bine bine mercurul. La final, rămânea o bilă de aur prins, cum spuneau aurarii. Abia apoi urma emoția cântarului când aurarul urma să vadă cât aur a obținut din toată munca sa cea grea. Mâinile puneau bila în balanță și aflau ce cantitate a strâns după câteva zile de trudă o familie întreagă. Mâinile se odihneau doar noaptea, așezate cuminți sub tâmplele între care apăreau de fiecare dată visele.
Șteampurile din Roșia Montana. Foto: Bazil Roman
Femei lucrând la Șteampuri. Foto: Bazil Roman
Femei lucrând la Șteampuri. Foto: Bazil Roman
Gospodărie cu șteampuri în față