Bine ai sosit la obiectivul Biserica Reformată parte a turului Roșia Montană sit UNESCO, aflată pe o strada careia i se mai spune local și „Strada siciliană". Stradă Siciliană face legătura între Centrul istoric și cartierul Brazi, precum și cu cele două tăuri importante (Tăul Mare și Tăul Brazi). Strada Siciliană și-a câștigat numele de la meșterii italieni care au realizat pavajul de-a lungul acestei străduțe mărginite de fronturi albe de case, cu însemne minerești și cu o arhitectură de inspirație urbană.

Această stradă a reușit să atragă atenția producătorilor filmului ,,Nunta de piatră”(1973), care au găsit aici decorul perfect pentru scenele filmului. Străduța leagă zone importante din producția cinematografică precum Tăul Mare sau casa nunții, și este drumul care îi ,,conduce” pe miri și pe nuntași spre locul nunții. 

Edificiul de cult, Biserica Reformată, deși nu mai are în acest moment enoriași rămâne un simbol al localității. Prin localizarea sa, la bifurcația cu o uliță care merge spre Biserica Unitariană, Biserica Reformată este ușor vizibilă îndeosebi dinspre partea de deal a localității. Împreună cu cele două biserici din vecinătate - Unitariană și Romano-Catolică, Biserica Reformată are rol de semnal în structura urbană a localității. 

Simplitatea formelor arhitectonice și largă răspândire a tehnicilor de construcție nu permit o datare precisă, aceasta putând fi încadrată în intervalul ante 1800 – 1848. Zidurile bisericii sunt construite din zidărie mixtă de piatră și cărămidă cu grosimea de 1 metru.  Accesul în biserică se face pe la parterul unui turn-clopotniță, inclus în planimetria navei. Plastica spaţiului interior, sobră și simplă este completată cu câteva elemente de mobilier: un amvon din lemn așezat în axul absidei și 2 blocuri de bănci cu pupitru, cu laterale decorate cu palmete aplicate. Pe peretele de nord-vest se află o tribună extinsă, cu parapet din lemn. Accesul în turnul – clopotniţă se face din această tribună unde se găsește un clopot datat în 1833.

Biserica Reformată este situată pe una din ulițele mai importante ale satului pe care se află casele în care au locuit membri înstăriți ai localității. Pe fațadele caselor de aici vei observa simbolul minier - văntălăul și ștecaițul încrucișate . Ce poți de asemenea observa aparte la aceste case este că au ușa de la demisol spre stradă pentru ca minerii să își poată depozita cu ușurință minereul aurifer, pe care mulți dintre ei îl procesau inclusiv în propria gospodarie la subsolul casei. Așadar după aceste uși de regulă se afla un beci cu un izvor de apă unde minerul își spăla minereul în perioada iernii, când șteampurile nu mai puteau funcționa. De cele mai multe ori în subsol se instala o râșniță. Râșnița, un instrument esențial în prelucrarea minereului bogat în aur, era utilizată în principal în timpul iernii, când apa din șteampuri îngheța. Aceasta era amplasată într-un postament, de obicei în pivnița de la casă sau în cramul de la șteampuri. Cu ajutorul râșniței, se măcina minereul bogat, care avea cantități semnificative de aur și era scos din mină cu sacii. În decurs de 2-3 ore, se puteau măcina aproximativ 30-40 kg de minereu. Cringul, partea inferioară a râșniței, era utilizat pentru a ridica sau coborî piatra mobilă în funcție de cantitatea de minereu și de finețea la care era măcinat.

De obicei, râșnița era folosită în secret pentru a nu dezvălui holongărilor (hoții de aur) bogăția de aur a minei, însă uneori această activitate era efectuată în mod vizibil pentru a demonstra cantitatea mare de aur găsită în mină.  După măcinare, piatra mobilă era ridicată, iar amestecul de minereu măcinat și amalgamul de aur erau strânse cu o pânză. Cu ajutorul șaitrocului, se verifica dacă mai existau urme de aur sau particule în apa care curgea din râșniță. Amalgamul era spălat cu apă până devenea curat, apoi era plasat într-o pânză densă și stoarsă pentru a elimina excesul de apă. Prin tratarea cu mercur se obținea o bilă de amalgam, care era pusă într-o tigaie și arsă până devine roșie ca jăraticul, rezultând aurul ars sau aurul prins.

Haide să facem o intruziune în viața minerilor de atunci prin ochii lui Geo Bogza care prin cartea sa Țara de Piatră descrie viața minerilor de la Roșia Montană. În anul 1935 Marele scriitor roman Geo Bogza face o vizită la Roşia Montană și împreună cu ingineri de la mină intră în galeriile miniere subterane de unde se extrăgea minereul aurifer. Descrierile referitoare la munca şi viaţa minerilor făcute de el în cartea, Țara de piatră la capitolul Munții de aur - Roşia Montana sunt extrem de impresionante. Cităm în cele ce urmează câteva extrase din cartea sa:

„La ora cinci dimineața peisajul fantastic al Roşiei Montane începe să se anima. De pe creste, dinspre crăpăturile munţilor, din văgăuni laterale, apar primele felinare ale minerilor. După cum îşi au casa şi satul, unii urcă spre gura minei, alții dimpotrivă, au apărut sus de tot, de după o creastă de munte şi încep să coboare în vale. De la stânga, de la dreapta, din sus, din jos, luminile apar deodată din toate părţile, străbat întunericul în toate sensurile, coboară, urcă, după cum minerii merg în lungul potecilor, ocolind stâncile, ţinându-se pe buza prăpăstiilor. Sute de felinare se ivesc pe rând în cele mai neașteptate puncte, deasupra capului sau undeva în ameţitoare adâncuri. Drumuri orizontale nu există aici. În bezna care domneşte până pe cele mai înalte creste luminile parcă plutesc în aer, într-o uriaşă gură de prăpastie. Câteodată se aud glasuri nedesluşite sau zgomotul sec al unui bocanc izbindu-se de vreo stâncă.

Spre ora şase, aceste zgomote care păreau un început de viaţă, încetează cu totul şi o linişte grea definitivă, apasă din nou asupra munţilor. Cele câteva sute de felinare ce se clătinaseră pe munţi au fost înghiţite de gurile negre ale minelor de aur. Ceva mai târziu când răsare soarele, satul este pustiu, lipsit de oameni şi de viață, nemişcat, într-o încremenire polară. Şi aşa rămâne, până spre seară când de pe gura minelor, oamenii ies pământii, cu felinarul în mână. Din tot ce au la ei atunci când pătrund în fundul pământului, plămâni, sănătate, vigoare, mineru nu se mai întorc decât cu felinarul. De el nu se despart niciodată, chiar în clipa odihnei de veci. Atunci, tovarăşul le aruncă în groapă, peste cosciug, felinarul de o viaţă întreagă şi în gând le spun „,Noroc bun!"

"Noroc bun!" e salutul minerilor, adresat oricui şi în orice împrejurare Noroc bun şi în mână un felinar. După asta se deosebește de ceilalți oameni care muncesc afară, la lumina zilei Fiecare muncă are extenuările ei, sudoarea ei de sânge, dar ceea ce e deosebit în viața minerilor, tragic deosebit, e că munca lor trebuie să se împlinească sub pământ, în întuneric adânc, prin galerii strâmte, în care se târăsc asemeni unor cârtițe.

Pe timp de iarnă, minerii de la mina Statului, unde lucrul e reglementat, văd lumina zilei la ora trei după-amiază. Ceilalți, care lucrează la mine particulare sau pe cont propriu, n-o văd niciodată. Dintre aceştia sunt mulți la Roşia Montană. Ei lucrează minele, „în dijmă" aşa cum ţăranii lipsiți de pământ lucrează pământul marilor proprietari. Sunt oamenii cei mai săraci din sat şi stăpânii minelor le dau voie să scoată minereu din,,băile" lor, oprindu-și din zece măsuri, două. În alte părți sunt ingineri, studiind în permanență terenul, prevenind pe cât se poate accidentele, în alte părți sunt motoare, instalații electrice, vagonete. La Roşia Montană, în minele particulare, nu sunt decât oameni, în mână cu un ciocan şi o daltă. O uşă din lemn la gura minei şi atât.

Mina, sau baia, cum îi spun oamenii o hrubă adâncă, neagră, plină de văgăuni şi de prăpăstii, din fundul cărora minereul este scos, în cel mai fericit caz cu roaba, dacă nu cu sacul, în spinare. Oamenii pătrund în acele haotice scorburı, de pe tavanul cărora plouă cu stânci, neânarmați, nepreveniţi, neapărați de nimic. Sacul în spinare, felinarul în mână patronul de dinamită în buzunar şi băieşul coboară la sute de metri sub pământ, să caute aur.

În fundul pământului, după ce ai coborât o oră întreagă, începi să mergi printre bolovani uriaşi, te strecori pe lângă vreo prăpastie, te târăşti pe burtă o sută de metri, urci puțin, cobori din nou și iar strecurându-te printr-o gaură de şarpe, ajungi la aur. Adică la o stâncă în ai cărei pori, la fiecare metru cub, se găsesc risipite, de rar le poți vedea cu ochiul liber, câteva fire de aur Oamenii pun mâna pe ciocan, pe daltă şi pe dinamită şi încep să sfărâme stânca. După aceea trebuie să facă drumul înapoi cu sacul în spate, târându-se pe burtă, strecurându-se pe sub stânci, ținându-l uneori în dinți. Toate acestea în fundul pământului, în cel mai negru întuneric care a domnit vreodată pe lume. În timp ce toată mina se zguduie din temeliu de bubuiturile dinamitei, năprasnică descărcare de zgomot, mai înfricoşătoare decât un bombardament de artilerie. Ori de câte ori dau foc dinamitei, strigă cât pot de tare,,Doamne ajută şı fug înspăimântați să se ascundă în vreo scobitură apropiată. Când îi ajunge din urmă aerul deplasat de violența exploziei, toate felinarele se sting şi în bezna care urmează, celelalte explozii se succed tot mai aproape sfărămându-ți inima.

Nimeni nu ştie nimic din ceea ce se petrece la Roşia Montană în „minele particulare". Lumea poate crede că sunt în adevăr mine dar sunt în realitate funduri de infern din care oamenii scot aurul, stropind fiecare grăunte cu kilograme de sudoare și sânge. Omul cu sacul în spinare urcă din fundul pământului spre lumina zilei, urcă neîncetat. Strivit sub greutate, se strecoară prin galerii strâmte, muşcă pământul, înaintează metru cu metru. Sunt urcușuri la care e nevoie să se ajute şi cu mâinile. Atunci, agață felinarul de câte un colț de stâncă și trage sacul cu dinții.

Într-un loc, lângă o prăpastie (corandă, n. a.), prin cine știe ce ciudățenie, se produce un curent puternic de aer, care de fiecare dată stinge felinarele. Mai la fund, pereți de piatră te înspăimântă prin înălțimea lor. Sus de tot, sprijinită pe doi stâlpi naturali, o stâncă enormă pare gata să cadă peste capetele minerilor, înfiorându-i de câte ori trec. N-au altceva de făcut decât să se lase în voia soartei. Totul e la noroc în aceste mine vechi. Oamenii vin după minereu cu sacul în spinare şi cu dinamita în buzunar, cum s-ar duce cu toporul la pădure, după lemne.

Am stat de vorbă cu un miner care a rămas două zile şi două nopţi în mină. E nenorocirea care se poate întâmpla cel mai ades în minele particulare, unde oamenii umblă singuri kilometri întregi, prin galerii pustii. De cate ori pătrund în mină, au grijă să aibă la ei o cutie cu chibrituri, de multe ori felinarul se stinge şı minerul rămâne într-un întuneric prin care nu mai e cu putinţă nici cea mai vagā orientare. Dar uneori s-au terminat chibriturile. Câteodată se termină carbitul. Atunci nu mai are de făcut altceva decât să stea în întuneric şi să aştepte. Uneori zile întregi. Acolo, în fundul pământului. În rugăciunea lor minerii cer să fie feriți şi de nenorocirea aceasta, nu cea mai sângeroasă, dar una din cele mai înspăimântătoare din câte îi pot pândi în fundul minei. Omul care mi-a povestit cum a rămas sub pământ două zile şi două nopţi era un miner priceput, care avea întotdeauna grijă să aibă carbid şı chibrituri destule.

Dar cum urca prin galerii cu sacii în spate, din minereul umed s-a tot scurs apă prin haină, până la cutia cu chibrituri. Când tocmai trecea pe lângă prăpastie, curentul i-a stins felinarul. A stricat toate chibriturile, fără ca vreunul să ia foc. Atunci, a pus sacul jos, s-a aşezat pe el şi a început să aştepte. Curând, pe terenul noroios, i s-a părut că sacul alunecă spre prăpastie, cu el cu tot. A strigat, a urlat şi din întuneric nu i-a răspuns decât ecoul Patruzeci și opt de ore a aşteptat acolo, pe marginea prăpastiei până a trecut prin acel loc alt miner şi l-a găsit. Dar nu se poate măsura în ore timpul pe care minerii l-au stat lipsiți de lumină ca niște cârtițe blestemate, în galeriile din fundul pământului. Cine îndrăznește să măsoare în ore.

Un alt om a rămas în mină nu mai puțin de zece zile. S-a aflat de lipsa lui şi l-au căutat, l-au căutat, dar sunt atât de imense, de haotice, minele de la Roşia Montană. Într-un târziu, l-au găsit într-o galerie, fără grai, fără judecată. Avea picioarele paralizate şi l-au scos afară cu targa. Când a dat din nou de lumina zilei a început să plângă ca un copil și era om în toată firea, miner bătrân. S-a strâns la gura minet tot satul şi a plâns, în timp ce-l duceau cu targa ..."

Fragmente din Geo Bogza - Țara de piatră

Ai ascultat conținutul dedicat obiectivului Biserica Reformată din Roșia Montană.

Turul sitului UNESCO Rosia Montana, un proiect realizat de Asociatia Rosia Montana in Patrimoniul Mondial și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național cu informații culese de la localnici și surse scrise conform bibliografiei de pe site. Te încurajăm să urmărești harta dedicată de pe site pentru a repera noi obiective. Descoperă povestea locului, istoria ta, patrimoniul tău, la pas alături de noi!