Punctul de start 

În timp, odată cu culegerea lui constantă, eforturile pentru găsirea și prelucrarea acestuia au sporit. Când filoanele de aur erau chiar vizibile la suprafață, cercetarea și extragerea era ușoară. În cele mai multe cazuri, filoanele erau acoperite doar cu vegetație, fiind necesare doar săpături de suprafață pentru a le găsi.

Aurul putea fi găsit și pe firele de apă care porneau din zona Roșiei Montane. Urmărind traseul aluviunilor aurifere din văile râurilor, omul a descoperit zăcămintele aurifere. Apele pâraielor și râurilor, chiar și fără aluviuni, au fost utile în această privință. În aceste zăcăminte, pirita, un compus al fierului, este frecvent întâlnită și dizolvată de apă, conferind acesteia o nuanță roșiatică. Apele ce izvorăsc din zăcăminte aurifere lasă în urmă un strat roșu de rugină numit galiță, conferindu-le o nuanță roșiatică. Numele văii Roșia și al localității Roșia Montană derivă tocmai de la culoarea roșie a apei și a rocilor eruptive din zonă. Pornind de la acest indiciu, călătorul care urcă pe Valea Arieșului poate ajunge cu siguranță la zăcămintele de aur de la Roșia Montană și Bucium, urmărind apa roșiatică a Arieșului până la confluența cu Valea Abrudelului.

După extragerea sau căutarea aurului în cursurile de apă, încă din Antichitate, romanii au dezvoltat la Alburnus Maior – denumirea antică a Roșiei Montane – cel mai mare, ingenious și eficient sistem subteran de exploatare a aurului cunoscut până la acea vreme. Aceste rețele antice romane au fost începutul și calea pentru minerii care au lucrat și scos aurul din munți până în anii 70 ai secolului XX, când o nouă tehnologie – cariera deschisă – a fost pusă în operă într-unul dintre cele patru masive purtătoare de aur de la Roșia Montană. Masivul Cetate, monument istoric la acea vreme pentru inestimabilele vestigii miniere din epoca romană a fost dinamitat. Acest moment, care din fericire a rămas izolat doar la partea superioară a Masivului Cetate, este emblematic mai degrabă pentru capacitatea omului de a distruge mediul, decât pentru iscusința minerilor, care până la acel moment au privit muntele care le îngăduia să scoată râvnitul minereu cu respect și cu pioșenie.

Locuitorii acestui teritoriu au fost mineri iscusiți, unii dintre cei mai buni căutători de aur, cunoscând în detaliu secretele descoperirii filoanelor aurifere. Minerii recunoşteau cu rapiditate dacă filonul conține aur după culoarea rocii. Dacă roca era mai albă, vânătă, adică mai deschisă la culoare, se putea găsi mai repede aur, dacă roca era închisă, neagră, şansele erau mai reduse. După ce identificau astfel zone potențiale cu aur, minerii foloseau în subteran mojarul („mojerul”) și șaitrocul pentru testarea filonului. Folosindu-se de aceste tipuri de cunoștințe și de multe altele știute doar de ei, minerii petreceau o lungă perioadă de timp în subteran pentru a „șimți” unde este aurul și apoi să depună un efort imens pentru a-l scoate la suprafață. „Deasupra noastră nu e cer, așa e viața de miner" este refrenul Imnului Minerilor și, pe bună dreptate, minerii petreceau mai mult timp în subteran decât la suprafață.

Dar să vedem ce este acela un filon de aur. FILONUL reprezintă o masă compactă și continuă de minerale, rezultată din umplerea fisurilor din scoarța terestră, fie prin procese magmatice, fie hidrotermale, în care mineralele inițial fluide s-au solidificat prin răcire. Zăcământul auro-argentifer de la Roșia Montană este alcătuit, în mare parte, din filoane, caracterizate de o grosime redusă, variind de la câțiva metri la câțiva centimetri, și orientări diferite. Aceste filoane aurifere prezintă dimensiuni și modele variate, cu mineralizație auriferă ce variază atât pe verticală, cât și pe orizontală, cuprinzând zone cu conținut bogat de minereu alternate cu zone mai sărace sau sterile. 

Așadar găsirea aurului putea să te îmbogățească rapid sau să te falimenteze. În majoritatea cazurilor, aurul extras putea asigura doar traiul de zi cu zi. Astfel, Târgul minier Roșia Montană este deopotrivă un simbol al abundenței, precum și al sudorii minerului care își punea viața în joc la fiecare intrare pe galerie. Acest trai pe muchie îndemna minerul să trăiască fiecare clipă, momentele de fericire sau agonie erau trăite intens, iar târgul era cuprins de sunetul asurzitor al morilor de minereu - „șteampurilor”, dar și de petrecerile minerești.

Hai să parcurgem istoria localității, perioadele reprezentative, dovezile și urmele valoroase pe care le-au lăsat mărturie. Începuturile exploatării aurului de suprafață sau aluvionar pot fi datate încă în Epoca Bronzului, când în zona Transilvaniei sunt menționați de către Herodot agatârșii, descriși ca purtători de podoabe din aur. Cu siguranță exploatarea similară a aurului a continuat și în epocă dacică, urmând ca romanii după cucerirea Daciei să abordeze zăcămintele prin metode revoluționare pentru acea epocă, deschizând în principal rețele de exploatare subterane, cu o eficiență de exploatare excepțională. 

Istoria aşezării Roşia Montană, strâns legată de exploatarea resurselor aurifere, cunoaşte trei perioade semnificative pentru definirea peisajul cultural: antichitatea, caracterizată prin amplul sistem de exploatări romane, Evul mediu, reprezentat de tipul de exploatare tradiţional şi Epoca modernă şi contemporană, caracterizată prin avântul tehnologic.

Perioada romană. Sistemele de exploatare subterane de la Alburnus Major conțin trei tipuri majore de tipologii de exploatare minieră, care nu se mai regăsesc în alte părți din lume: galerii cu trepte în formă de spirală, planuri înclinate cu tavan tăiat în trepte inverse și camere cu pilieri. 

Sistemul de exploatare este compus, pe lângă tipurile menționate anterior din galerii de cercetare și de exploatare, de asistenţă (de legătură între cele de exploatare), de aerisire, de evacuare a apei sau de investigație a mineralizației.

Galeriile sunt săpate în rocă urmărind traseul filonului de aur. În zonele unde concentrația minereului nu este liniară, se dezvoltau camere de exploatare, unele dintre ele având piloni de susținere a tavanului zonei subterane lărgite. În zonele în care în masa rocii sunt inserate roci moi sau argile, se realizau eșafodaje de armare a galeriei din lemn.

În zonele unde erau infiltrații de apă în cantități foarte mari, se realizau sisteme hidraulice, acționate manual, care ridicau apa la niveluri superioare, până la suprafață.

Sistemul de exploatări miniere romane de la Alburnus Maior era completat de exploatări miniere de suprafață, în carieră deschisă (așa numita ”Cetate Romană” / ”Curțile Cetății”) sau de exploatările cu foc și apă (încălzirea pietrei cu foc și răcirea rapidă cu apă amestecată cu oțet, care conducea rapid la dislocarea, fisurarea rocii - zona Piatra Corbului).

Subteranul fabulos al anticului Alburnus Maior este completat la suprafață de un peisaj antic remarcabil. Acesta este compus, conform rezultatelor campaniilor de cercetare arheologică, din vaste necropole, zone funerare, spații sacre, edificii de cult, edificii publice sau zone „de habitat”.

Deși modul de organizare urbană a localității antice este încă parțial cunoscut, mai multe linii de cercetare sugerează probabilitatea ca peisajul natural actual să se conserve pe suprafețe mari neschimbat din antichitate, iar o parte dintre vetrele lacurilor artificiale și a morilor de minereu să descrie configurații de sorginte romană.

O mărturie deosebit de importantă a activității miniere antice este reprezentată de tăblițele cerate, descoperite în perioada 1786-1855 în galeriile de la Roșia Montană. Acestea oferă informații detaliate despre viața cotidiană și organizarea socio-juridică a minerilor din antichitate. Aceste tablite datează din perioada 131-167 p.Ch. și conțin texte de drept civil roman referitoare la contracte de vânzare-cumpărare, de arendă, împrumuturi cu dobândă, modul de funcționare al asociațiilor miniere, denumite colegia - prima atestare cunoscută în întreaga lume a unor „persoane juridice”, documente ale acestor colegia, cheltuieli și prețuri, convenţii de asociere etc şi din care desprindem şi scurte caracterizări ale aşezării. Aflăm că aşezarea Alburnus Maior este alcătuită din vici şi castella populate de colonişti de etnii diverse dintre care se desprind cei iliro-dalmatini şi cei din regiunile de tradiţie elenistică, specializaţi în extragerea şi prelucrarea primară a minereului aurifer.

Aproape 50 de astfel de piese au fost descoperite în galeriile miniere de la Roșia Montană și Bucium, printre care și tăblița cerată nr. XVIII, datată 6 februarie 131 p.Ch, cea mai timpurie atestare documentară a toponimului Alburnus Maior.

Exploatarea este foarte posibil să fi fost întreruptă după anul 160, aşa cum sugerează conţinutul Tăbliţei Cerate Nr. 1 din anul 167 şi mărturiile arheologice obţinute în ultimii ani. Dincolo de asocierile făcute de unii cercetători între o posibilă continuare a exploatărilor după momentul 160 şi existenţa unui procurator aurariarum la Ampelum în 215 sau ridicarea la rangul de municipium a aceluiaşi oraş în timpul lui Septimius Severus, nu există mărturii arheologice certe despre supravieţuirea exploatărilor în această epocă.

Între retragerea romană din Dacia şi secolul al XIII-lea nu cunoaştem mărturii ale vreunei activităţi umane în această zonă.

Perioada medievală. Două menţiuni documentare deschid istoria acestei perioade – una din 1238 şi alta din 1271, ambele atestând activităţi miniere în masivul Cârnic, conduse de coloniştii saşi de la Ighiu şi Cricău. Documentele nu fac referire directă la localitatea Roşia Montană, ci consemnează toponime precum Chernech sau Terra Obruth. Această informaţie istorică trebuie, probabil, interpretată ca mărturie a existenţei în epocă a unui important centru minier, compus din cătune situate la poalele masivului Cârnic, aflat sub jurisdicţia administrativă a oraşului Abrud.

Premisele unei dezvoltări a aşezării medievale din zona Roşiei Montane de astăzi ar putea fi identificate în decizia regelui Carol Robert de Anjou, din anii 1327–1328, de transferare a acestui domeniu minier din proprietatea coroanei în cea a feudalilor locali, fapt cu consecinţe asupra zonei miniere în ansamblu.

Seria de reforme şi legi care reglementează mineritul în vremea Regatului medieval al Ungariei şi mai apoi a Principatului Transilvaniei au stimulat dezvoltarea mineritului aurifer şi la nivel administrativ. În jurul anului 1525, într-un act de litigiu dintre proprietarii de şteampuri şi gornici, pentru dreptul de spălare a nisipurilor aurifere este atestat pentru prima dată toponimul Valea Roşiei (Rubeo flumine), din care au derivat versiunile sale ulterioare germane (Rotseifen şi Rotbach) sau maghiare (Verespatak). Tot în acelaşi an, din surse documentare aflăm că judele scaunului Sibiului, Mathias Armbruster construieşte şteampuri în zona Abrudului. Tot în această perioadă, a primelor decenii ale secolului al XVI-lea, familii ducale din zona Bavariei au o serie de interese economice în zona minieră din preajma Abrudului, deţinând imobile în oraş şi una dintre cele mai bogate mine de pe Valea Roşiei, cu şteampurile aferente. În acest context, la 1592 se menţionează includerea zonei actuale de la Roşia Montană, atestată sub denumirea de Rubeo flumine (în traducere exactă „râul roşu”), în teritoriul Abrudului, care devenise deja oraş la jumătatea secolului al XV-lea.

Dezvoltării industriale din secolul al XVII-lea, surprinse, spre exemplu, de o statistică din 1676 – care înregistrează 77 de şteampuri (rotae) la poalele Cârnicului, 29 la Corna, 17 la Cărpiniş – trebuie să-i fi corespuns şi o concentrare urbană în zona recunoscută astăzi ca centru istoric al Roşiei Montane.

Perioada modernă şi contemporană. După ample rapoarte şi studii de eficientizare a mineritului, precum şi reforme legate de minerit, odată cu debutul marilor construcţii industriale făcute pe cheltuiala statului – Imperiul Habsburgic, asistăm în secolul al XVIII-lea la o adevărată revoluţie industrială în zona Roşiei Montane, aşa cum  se observă de altfel pe întreg teritoriul Transilvaniei. Putem spune că momentul 1733, care marchează începutul realizării sistemului de lacuri artificiale şi amenajări hidrotehnice, devine semnificativ pentru manifestările locale, înscrise în cadrul amplelor transformări economico-sociale mondiale ale Revoluţiei Industriale.

Întreaga zonă auriferă Roşia Montană cunoaşte, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o dezvoltare fără precedent prin deschiderea de mari galerii, atât de către stat, cât şi de proprietari sau asociaţii de proprietari particulari, care concesionează de la stat drepturi de exploatare a zăcămintelor (1746 – sistemul de galerii Sf. Treime – Vercheşul de Jos – Râzna, în masivul Cârnic; 1769 – galeria Vercheşul de Sus, în masivul Cârnic; 1783 – galeria Sf. Cruce în masivul Orlea, o lucrare de mare amploare făcută din iniţiativa statului şi care parcurgea întreaga vale a pârâului Roşia). Orizonturile subterane erau completate la suprafaţă de un sistem complex de instalaţii de prelucrare a minereului, alcătuit din lacuri de acumulare (tăuri) care alimentau firele de apă din văi, unde erau amplasate instalaţiile de măcinare a minereului (şteampuri).

Acestui moment reprezentativ pentru evoluţia industriei de prelucrare primară a minereului îi sunt asociate evenimente definitorii ale istoriei naţionale. Obligarea populaţiei să participe la lucrările industriale menţionate s-a adăugat fondului social tensionat care a declanşat Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Dintre semnificaţiile acestui eveniment istoric se desprinde, datorită transformărilor pe care le declanşează, printre care desfiinţarea iobăgiei, aceea de moment crucial, de depăşire a epocii medievale şi început al celei moderne.

Toată această perioadă este marcată de afirmarea identităţii naţionale româneşti – intim legată de lupta lui Avram Iancu şi a căpitanilor lui, dintre care Simion Balint, preot greco-catolic la biserica din Roşia Montană, veghează memoria acestor locuri.[9]

Tot acum se conturează structura urbană a localităţii, în forma conservată astăzi. Zona din estul aşezării îşi defineşte caracterul de reprezentare în aria de maximă concentrare urbană, dar rămâne caracterizată deopotrivă de periferiile industriale, unde domină gospodăriile cu instalaţii de prelucrare a minereului. Grupări de astfel de gospodării sau numai instalaţiile de prelucrare fac legătura cu zona din vale, structurată în jurul unui alt centru definit odată cu ridicarea Bisericii Greco-Catolice şi a celei Ortodoxe. Tăurile, sutele de şteampuri şi haldele mici de steril din jurul gurilor de mină definesc peisajul industrial al acestei zone miniere. Toată această perioadă cunoaşte o dezvoltare nu numai a zonelor de exploatare (ca de exemplu deschiderea exploatării filonului Cotroanţa din masivul Cârnic, în 1875), dar şi a tehnicilor de exploatare, care au un impact semnificativ asupra cadrului natural, de data aceasta nu al zonei Centrului istoric, ci al segmentului inferior al localităţii. Structurii medievale, preindustriale, care continuă să se dezvolte, i se adaugă o staţie de concasare a minereului (în zona Gura Minei) şi o uzină de prelucrare (la Gura Roşiei – între Abrud şi Câmpeni). Minereul, transportat manual din galeriile de exploatare, era preluat de vagonete trase de locomotive electrice şi transportat prin galeria principală a statului (Sf. Cruce, începută în 1783) până la staţia de concasare. De aici, pe spectaculoase amenajări de geniu, era purtat mai departe, pe calea ferată de gabarit mic, care traversa, pe o distanţă de aprox. 4 km, terenul foarte accidentat şi asigura, printr-un plan înclinat şi un pod, legătura cu uzina de prelucrare de la Gura Roşiei. Nivelul tehnic ridicat al exploatărilor de la Roşia primeşte recunoaşterea internaţională la Expoziţia Industrială Mondială din 1856.

Dezvoltarea industrială consolidează structura urbană pe care o moştenim astăzi. Aşezarea industrială, cu o distribuţie risipită a construcţiilor de-a lungul văii şi un centru închegat, îşi conturează definitiv caracterul: nucleul din vale, probabil doar un cartier grupat pe considerente etnice în jurul celor două biserici (cartierul românesc), primeşte funcţiunea administraţiei societăţii miniere de stat, care atrage şi alte funcţiuni publice: club muncitoresc, spaţii comerciale. Dezvoltarea acestui nucleu nu a produs o dezechilibrare a celui anterior (cum se întâmplă astăzi) ci a adus Centrului istoric dotări publice importante (primărie, şcoală, cluburi, sedii de societăţi de asigurări şi sucursale ale unor instituţii bancare, cinematograf, grădină publică).

Dezvoltarea economică surprinsă în această perioadă trebuie să fi fost motivul pentru care în anul 1860 localitatea Roşia Montană se desprinde din teritoriul administrativ al oraşului Abrud.

Primul război mondial şi transferul exploatării de stat a administraţiei austro-ungare, după Marea Unire din 1918, produce probabil un dezechilibru economico-social. Statistica producţiei de aur şi argint este grăitoare în acest sens. De aceea înregistrăm implicarea masivă a Statului Român pentru revigorarea industriei extractive de stat şi încurajarea exploatărilor private.Toată perioada până la 1948 este marcată de procesul de retehnologizare, finalizat abia în anii ‘40.

Ultima perioadă de revigorare economică şi socială se înregistrează în cei zece ani dinaintea naţionalizării din 1948, când este suprimat sectorul particular de exploatare a zăcământului.

Minele devin un aşa-zis „bun public”, exploatat de către Întreprinderea minieră Roşia Montană, înfiinţată în acelaşi an. De-a lungul anilor care au urmat acestei schimbări radicale a regimului social – politic localitatea a suferit modificări semnificative la nivelul structurii ocupaţionale, şi, implicit la cel al cadrului fizic, construit. Prin trecerea la mineritul industrial, gestionat exclusiv de stat, se pierd mare parte dintre componentele fizice specifice aşezării miniere – sunt distruse toate şteampurile, sunt dezafectate canalele de dirijare a apei şi dispar grupuri întregi de locuinţe – şi, în continuare sunt sacrificate alte componente în favoarea dezvoltării exploatării de suprafaţă, inaugurată în 1970 în masivul Cetate – este înlăturat un grup de case în zona afectată direct de carieră, se demolează palatul Ajtai, înlocuit cu un bloc de locuinţe, sau casa al cărei loc este ocupat de actualul dispensar. Apariţia blocurilor de locuinţe în peisajul tradiţional al văii este asociată celei mai recente colonizări, petrecută în acest interval de timp.

În ultima perioadă a regimului Ceauşescu, în anii ’80, se preconiza modernizarea şi transformarea localităţii în staţiune minieră, dar şi extinderea dramatică a exploatării în carieră, ceea ce ar fi presupus strămutarea unei părţi a aşezării. Spre sfârşitul acestei perioade se înregistrează o nouă emigraţie spre Valea Jiului, ca rezultat al declinului exploatării locale.

Exploatarea a fost totuşi continuată în pofida lipsei de eficienţă economică, iar efectele asupra mediului natural şi asupra patrimoniului cultural au continuat pe o aceeaşi linie a distrugerii prin indiferenţă. Alături de masivul Cetate, este afectat de acest tip de exploatare şi masivului Cârnic, ale cărui coaste nordică şi estică sunt brăzdate de lucrările actuale de terasare, amenajare de drumuri şi de extracţie. Chiar dacă aceste lucrări au afectat profund urmele miniere istorice, o parte semnificativă este conservată şi se adaugă fundalului natural sudic al aşezării – masivul Cârnic pe care se proiectează întreaga aşezare. Din fericire, masivele Jig şi Văidoaia, care compun fundalul natural nordic al aşezării, se conservă neatinse de la încetarea exploatărilor tradiţionale (1948).

În prezent vei întâlni în sat clădiri cu o arhitectura bogată care îți vor vorbi de trecutul fascinant al localității noastre. Multe dintre ele au văzut zile mai bune, pe cand altele se ridica mândre în plin proces de restaurare sau deja restaurate. Probabil te întrebi, precum toți vizitatorii, de ce această discrepanță? Ei bine, aurul din Roșia Montană crează forfotă și în prezent și cu siguranță va genera și viitor. În anul 1995 apare în zonă un investitor străin care își propune să transforme satul într-o amplă carieră de suprafață pe bază de cianuri. Acest proiect a dus la divizarea oamenilor de aici în 2 tabere, cei care își doreau proiectul și acei care nu și-l doreau. Astfel un început ample proteste de stradă ce au adus Roșia Montană în atenția națională și internațională. Aproximativ 80% din clădiri și proprietățile din sat au fost cumpărate de către acest investitor, soarta lor a devenit incertă și multe din acestea au intrat în proces de degradare. 

Un moment important în istoria recentă a localității noastre este data de 27 Iulie 2021, când Roșia Montană a intrat în lista obiectivelor protejate ale patrimoniul mondial UNESCO.

Ai ascultat conținutul dedicat obiectivului Punctul de start și viața minerilor din Rosia Montana

Turul sitului UNESCO Rosia Montana, un proiect realizat de Asociatia Rosia Montana in Patrimoniul Mondial și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național cu informații culese de la localnici și surse scrise conform bibliografiei de pe site. Te încurajăm să urmărești harta dedicată de pe site pentru a repera noi obiective. Descoperă povestea locului, istoria ta, patrimoniul tău, la pas alături de noi!